Ştefan Petică, reproducere, „Freamatul”, 1912

ŞTEFAN PETICĂ
(22 ianuarie 1877, Buceşti, Iveşti – 17 octombrie 1904, Buceşti)
POET SIMBOLIST, ZIARIST, TRADUCĂTOR, PUBLICIST

              Provine dintr-o veche familie de ţărani răzeşi, având ca părinţi pe notarul Ianache Petică şi Ecaterina Petică, casnică.

              Studii: primare (în satul natal), gimnaziale (la Tecuci), liceale (la Brăila), unde îşi afirmă înclinaţia pentru literatură şi o orientare politică social-democrată.

              Intelectual autodidact, poliglot, cu preocupări multidisciplinare umaniste în literatură (franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, de unde a efectuat traduceri), filozofie, sociologie, antropologie, astronomie, istoria artei, finalizate cu comentarii literare, articole, studii, note, recenzii pertinente şi incisive. A efectuat documentare specializată, achiziţionând cărţi şi publicaţii de la diverse edituri de marcă din România, Italia, Franţa, Anglia şi Germania.

              Şi-a asigurat singur existenţa, practicând cu succes jurnalistica politică şi literară, îndeplinind – între anii 1898-1904 – funcţiile de ziarist acreditat la „Capitala” (1888), prim redactor la „L’Echo de Roumanie. Journal Conservateur” (1902), secretar de redacţie la „Literatorul” (1899) al lui Al. Macedonski, redactor la „România Jună” (1900) şi „Economia naţională”.

              Desfăşoară o intensă activitate publicistică la revistele: „Lumea nouă” (între 1896-1898), cultivând o amiciţie trainică cu poeţii George Tutoveanu şi Ilarie Chendi, cu viitorul prozator Jean Bart, cu militanţii socialişti – profesorul Ioan Nădejde şi gălăţeanul I. C. Atanasiu (plecat apoi la liberali), a sprijinit activ revendicările ţăranilor şi înfiinţarea cluburilor socialiste la sate. Din 1900, se retrage definitiv, în urma presiunilor autorităţii politice, dar a activat în cadrul Ligii pentru unitatea culturală a românilor.

              În anii 1902-1904 a fost student la Facultatea de Filologie, în timpul decanatului eminentului profesor Ioan Bogdan.

              Bun cunoscător al operei unor iluştri literaţi germani (R. Wagner, Stephen Georg, Hugo von Hoffmanstall, Maeterlinck), francezi (Alfred Vallette, St. Mallarmé), englezi (Moore, Lord Tennesyn), ruşi (Turgheniev, Lev Tolstoi, Puşkin, Lermontov) şi maghiari (Al. Petöfi), din care a efectuat traduceri.

              A utilizat pseudonimele literare Ywann şi Erics.
Considerat ca un intelectual precoce, un selfmademan, care promitea o operă literară de substanţă, deschizător de drum în literatura simbolistă, îndeosebi după apariţia volumului de poeme „Fecioara în alb” (Bucureşti, 1902), fiind „primul poet simbolist autentic, teoreticianul profund şi subtil al noului curent literar, <Simbolismul românesc>, fenomen component şi sincron cu cel european, avangardist şi care precede pe confraţii literari, Al. Macedonski, şi urmat de Mircea Demetriade, Al. Obedenaru, Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, G. Bacovia, N. Davidescu şi gălăţenii Alfred Moşoiu şi Eugeniu Ştefănescu-Est.

              Articolele literare, de sociologie, economie, estetică, filozofie, istorie, artă, substanţiale şi sintetice: din „Noul curent literar” (în „Literatorul”, 1899), „Poezia nouă” şi „Transformarea liricii”(în „România jună”, 1900), îl situează pe cântăreţul şi cavalerul „Fecioarei în alb”, comilitonul „Solilor păcii” şi doritorul parfumului „Trandafirilor înfloriţi”, să fie, după maestrul Al. Macedonski, cel de-al doilea teoretician al simbolismului românesc, întruchipând intelectualul analitic, cu viziune integratoare, multidomenială, în calitate de poet, prozator, dramaturg, sociolog, economist, ziarist.

              Un merit deosebit în conservarea şi verificarea ulterioară a manuscriselor literare îl are profesorul băcăuan şi literatul Grigore Tăbăcaru, primul său biograf (în 1924).